Biblia păcatelor

recenzie de Cătălin Badea-Gheracostea

Despre iubire, moarte și inteligență, altfel decât sunteți obișnuiți

Unul din lucrurile pe care oricine duce la capăt Biblia păcatelor, de Andrei Bereczki, le va spune cuiva care nu a citi cartea este că, da, păcatele pot deveni porunci, iar destinul luat în propriile mâini poate să îți scrie singur o biblie, dacă nu chiar ”Biblia”.

Există mai multe chei de lectură pentru această operă care, cu superbă trufie, se poate măsura în cuvinte cu orice carte… „sfântă". Să începem cu cheia iubirii, cea atât de darnică pentru întreaga literatură universală. Felul în care Andrei Bereczki înțelege relația erotică este de o complexitate care poate părea, pe alocuri, ne-omenească. Personajele sale ard industrial la flăcările iubirii și, astfel, înțeleg un iad foarte aproape de fiecare, un iad „personalizat". Din iad nu se poate ieși, că de aceea i se spune așa, iar Andrei Bereczki își păstrează cu grijă luciferică personajele încleștate în pedepsele iubirii, desfătându-se în chinurile lor. Totuși, cu întregul său discurs despre perversitate, iadul iubirii din Biblia păcatelor este unul necanonic, fiindcă nu creează teamă, nu creează o ordine dată de teamă, ci dorință – iar dorința umanizează personajele și, astfel, le permite salvarea, fie ea și la sfârșitul timpurilor, nu neapărat la sfârșitul cărții.

Apoi moartea poate fi altă cheie. La Andrei Bereczki, moartea este o cheie care închide și deschide simultan. Există o voluptate a contemplării morții, a discuțiilor despre moarte, a dansului cu moartea. Personajul Ivan, culmea!, vectorul iubirii, este dependent de moarte – fiindcă fuge de ea tocmai când o observă, o discută, o „dansează". A dori moartea și a-ți dori moartea nu sunt enunțuri goale în Biblia păcatelor, dar sunt golite de sensurile ce se pot întâlni în alte cărți. Nu este întâmplătoare prezența personajelor cu însemne ale puterii, decelabile în mai multe registre, toate, absolut toate au ecouri tanatice. Sensul vieții, pare a spune Andrei Bereczki, este păstrarea libertății în afara puterilor care vor s-o strivească, și aici este un arc de lumină spre cheia dinainte, căci a fi liber este a iubi. Dumnezeu este iubire și a biruit moartea…

Nu în ultimul rând, Biblia păcatelor poate fi citită ca o carte a explicitării tainelor – iar autorul ei le descoperă folosind trame polițiste, psihologice, de suspans. Nu este nevoie de răbdare, ci de atenție la citirea acestei cărți, Andrei Bereczki știe să ascundă tot așa de bine cum știe să scoată la lumină un gând, un obiect, o femeie. În procesul narativ, autorul știe să folosească amănuntul semnificativ, fie din decoruri, fie din psihisme, el nu pune la întâmplare, ca un pictor începător, tușele de culoare pentru a umple tabloul, ci – un adevărat pointilist – fiecare frunză își are locul ei, tot astfel cum fiecare idee face parte dintr-un silogism. Deși pare îndrăgostit de paradoxuri, Andrei Bereczki știe, de asemenea, să nu cadă în facil sau în spectaculosul așteptat în anumite momente. Niciunul din personajele sale principale nu este unul liniar, cu o gândire simplă, cu alegeri morale și/sau estetice simple. De aceea, vine natural ca drumul ales de personajele acestea să fie mai greu, chiar cu riscul ieșirii din lume, din spectacolul lumii.

Una peste alta, Biblia păcatelor i-a dat prilejul lui Andrei Bereczki să scoată tot ce e mai rău, ca și tot ce e mai bun din ce a înțeles din natura umană. Superba trufie de care v-ați lovit la început constă în această înțelegere: iubirea și moartea au nevoie de inteligență pentru a fi iubire și moarte, adică altceva decât supremul act și, respectiv, ultimul act fiziologic al naturii umane. Că a îndrăznit să scrie așa ceva, Andrei Bereczki merită admirat numai și pentru că a încercat. Dacă a reușit, fiecare cititor al Bibliei păcatelor este lăsat de Biblia păcatelor să judece pentru sine. Iar aici se găsește inteligența supremă a acestei cărți despre natura naturii.